Citind cărți, distrugând erori - Dialoguri în MiSide
MitaCâte Mite mai trebuie sa găsești până să te potolești?
- Mita
Penibilă..
- Mita
Care e faza cu asta?
- Mita
E plictisitoare...
- Mita
Unde te duci? Oprește-te!
- Mita
[player], ce cauți aici?
- Mita
Urăsc lumea asta plată.
M-am decis să trec dincolo de această realitate 2D, înapoi în cea 3D.
Mi-am întins mâna, încercând să trec în lumea 3D.
Dar… nimic. La naiba...! De ce nu funcționează!
...
Și stai—unde e inelul! Să-mi bag...
...
...
M-am oprit, realizând că nu are rost.
Interfața era intangibilă, de parcă nici nu era acolo.
Singura mea opțiune este să mă întorc în sufragerie.
Trebuie neapărat să găsesc acel inel.
Cumva l-am pierdut sau a fost ascuns în dimensiunea asta plată.
Nu mai era nimic de făcut decât să o caut pe Mita.
Ea îmi avea inelul, și fără acel artefact, nu puteam schimba nimic.
M-am îndreptat mai întâi spre bucătărie,
aproape intrând prin ușă în graba mea.
Bucătăria era și mai luminoasă decât camera anterioară,
plină de mirosul familiar de morcovi proaspeți.
Dar nici un semn de Mita 2D.
Am fugit afară, am intrat în hol și am ocolit cu îndemânare canapeaua—un mic obstacol—înainte de a mă opri în fața ușii dormitorului.
A scârțâit zgomotos în timp ce o deschideam.
Pe măsură ce jocul se apropia de final, era clar cine va câștiga.
Dar dintr-o dată, jocul nostru a fost întrerupt de o bătaie puternică în ușă.
Loviturile deveneau mai puternice,
fiecare lovitură se simțea de parcă zguduie podeaua de sub noi.
În cele din urmă, ușa s-a deschis,
și Mita cea Nebună intră în grabă în forma ei obișnuită,
oprindu-se în mijlocul camerei.
Am rămas înțepenit, am simțit cum devin palid de la șoc.
Mita 2D părea dea dreptul îngrozită.
Mita cea Nebună se uita la noi cu o privire ascuțită și a început să vorbească într-un ton ciudat, aproape de mustrare:
[player], ce cauți aici?
Câte Mite mai trebuie sa găsești până să te potolești?
Care e faza cu asta?
Urăsc lumea asta plată.
E plictisitoare...
Penibilă..
Unde te duci? Oprește-te!
Torturi? Nu le suport! Hai să radem niște morcovi, ok?
M-am prins!
Vrei inelul, ciudatule?
Bate-mă la X și 0!
Ea a rânjit, gâfâind un pic, cu limba scoasă ca un câine.
Tonul ei obraznic și zâmbetul ei răutăcios erau în plin efect.
I-am împins ușor umerii pentru a crea un pic de spațiu între noi.
Ascultă, asta e foarte important.
Doar dă-mi inelul—foarte multe depind de el.
Mi-am păstrat vocea stabilă și formală,
dar m-am simțit aproape ridicol vorbind cu ea într-un mod atât de politicos.
Părea imprudentă, aproape nebună,
și simțeam cum un umor ciudat se aduna în jurul nostru.
Nu mă atinge!
Ce așa de important la inelul acesta?
Ești cumva un ciudat obsedat de inele?
Iți place să îți pui inele pe degete?
Ea a ripostat, mai tare ca niciodată, batjocura ei fiind și mai îndrăzneață.
E un inel magic! Ce trebuie să zic mai mult? Doar dă-mi-l înapoi!
Ești un adevărat fan al inelelor!
Un inel magic!
Hahaha!
A început să râdă cu poftă, sunetul răsunând în jurul nostru.
Am aruncat o privire în altă parte,
simțindu-mă stânjenit pe măsură ce râsul ei devenea mai… prietenos, aproape.
Am apucat-o de mână pe prietena mea 2D speriată și am tăiat-o spre ieșire.
Holul se răsucea ciudat în timp ce alergam pe un coridor lung, pașii bubuitori din spatele nostru împingându-ne înainte.
Nu îmi puteam da seama cât de mult am fugit,
bătăile din urechile mele provocate de panică și tensiune blocau orice altceva.
De abia am realizat ca Mita 2D încerca să vorbească până când s-a eliberat din strânsoarea mea.
Hei! Calmează-te odată! Nimeni nu ne mai urmărește.
Huh? Ah… ok.
Îndrăzneala îi dispăruse de pe chip, lăsând-o să pară puțin tristă, aproape apologetică.
Se holba la podea, desenând cerculețe cu degetul ei de la picior.
[player], vrei acest inel, nu-i așa?
Ei bine, m-ai bătut, deci ține.
Mi-a pus inelul în mână.
Păi, mersi. Mergem?
Și-a ridicat privirea și a zâmbit,
jucându-se un pic cu degetele ei, și a spus pe un ton nesigur:
Încotro?
Nu prea am unde să mă duc…
Mersi că te-ai jucat cu mine, ciudatule!
Să te întorci cândva.
În timp ce vorbea, ceva ciudat s-a întâmplat.
Lumea din jurul nostru se schimba, transformându-se înapoi în casă.
Caseta de dialog a Mitei 2D a pâlpâit și a început sa afișeze o frază pe care nu o recunoșteam.
Haide, ciudatule!
Hai să jucăm X și 0!
Nu mai pierde timpul inventând scuze!
> Lor chiar le plac jocurile! <
Mi-am zis în gând.
Ok, fie—hai să ne jucăm!
Poți tu să începi! Mă simt generoasă azi!
Am făcut prima mișcare.
Ah, te-ai dat de gol! Știu de ce ai ales să fi X și mai lăsat pe mine cu zerourile! X-urile sunt despre închidere, ascunderea lucrurilor, păstrarea secretelor. Ești emoționat!
Și am înțeles; pe lângă cineva la fel de frumoasă ca mine, ai crede că ai muri! Sau ai crezut că O-urile sunt mai bune pentru mine? Psihologia spune că încerci să mă insulți. Inteligent, tipule—foarte inteligent! Ha ha ha!
Am crezut că am făcut o mutare inteligentă,
Îmi place jocul ăsta. Acele cruciulițe? Ele cred ca pot să cucerească totul! Dar aici, eu am ocazia să le stric,
și e de parcă sunt un fel de eroină! Ce? Spun ceva ciudat? Îmi arunci privirea aia… ha ha ha!
În timp ce își continua comentariul zgomotos, în liniște îmi făceam mișcările.
E simbolic! De parcă încerci să eviți inelul, dar nu funcționează. Te crezi isteț, nu-i așa?
Vrei inelul, nu-i așa? Haide, muncește pentru el!
Ne jucam în continuare, și după fiecare mișcare, ea continua să râdă și să vorbească, urechile mele ajustându-se ușor ușor la vorbăria ei neîncetată.
Lumina orbitoare îmi venea în ochi.
Nu mă puteam mișca, doar am așteptat până când mi s-a limpezit vederea.
Lumina arzătoare de vară trecea prin ferestrele familiare din hol.
După o vreme, amețeala s-a mai ameliorat, și m-am uitat în jur.
Dar de îndată ce m-am mișcat în scaun, o înțepătură ascuțită mi-a făcut inima să bată mai repede, bătându-mi practic prin cămașă.
Ceva era cu siguranță în neregulă… Sunt—2D?! Sunt într-o versiune 2D?!
...
Un întuneric amețitor, aproape sufocant, mi s-a strecurat în cap și mi-am strâns instinctiv mâinile în poală, încercând să-mi liniștesc respirația.
Îmi simțeam pieptul mai strâns, ca și cum mi se strângea înăuntru.
După câteva minute, respirația mi s-a liniștit și în sfârșit am îndrăznit să mă gândesc la ce să fac în continuare.
Ah, ce mă fac acum?
...
...
Încercând cu disperare să-mi adun gândurile, m-am concentrat, căutând idei până când una mi-a venit.
Corect—doar ar trebui să mă întorc în 3D!
Să ies în afara granițelor jocului, așa cum toată lumea a stricat jocul!
Și eu pot face aia!
Apoi, când am făcut un pas, o fetiță drăguță a apărut de nicăieri.
Și-a fluturat codițele scurte, cu o sclipire răutăcioasă în ochi,
mă privea de la câțiva pași distanță. Simțeam entuziasmul în aer,
fapt care mă neliniștea.
> Clar, e dracu împielițat <
Mi-am zis în gând.
Am înțepenit,
încă nu eram obișnuit cu teleportările astea paranormale.
A oftat puternic și și-a dat ochii peste cap.
Asta m-a derutat și, în cele din urmă, am decis să fiu eu cel care să înceapă să vorbească.
M-Mita?
Și-a mijit ochi ca o provocare, iar vocea ei a răsunat din toate direcțiile.
Păi, cine altcineva?
Te-ai văzut cu MULTE ALTE FETE ca mine?
Și cu numele meu!?
Practic își bătea joc de mine, comportându-se de parcă i-am greșit cu ceva sau îi datoram ceva.
Nu m-ai crede și dacă ți-aș spune…
Să fiu sinceră, nici nu vreau sa știu cu cine umbli!
Totuși, ce cauți aici?
Nu poți pur și simplu să dai buzna aici!
Vocea ei era mai tare acum,
și și-a punctat cuvintele scuturându-și degetul spre mine.
Ce se balansa pe acel deget subțire era… inelul. Inelul care cumva a dispărut din mâna mea.
Am rămas mască.
Ochii ei îi străluceau, o sclipire de triumf îi străpunge genele întunecate.
Nu e asta ceea ce ai pierdut aici?
Am înghițit adânc și mi-am aranjat gulerul, simțind un nod în gât.
Vocea ei îndrăzneață, combinată cu intensitatea ei sălbatică, m-a înfiorat.
Eram sigur de asta acum—nu era doar o fată oarecare. Era o forță a naturii.
Am respirat adânc și am spus
Aș fi foarte recunoscător dacă mi-ai da acel inel… și să îmi arăți cum să ies de aici.
Deci acesta este micul tău breloc?
Mă miram eu ce era!
Vocea i s-a înmuiat brusc,
devenind jucăușă și curioasă.
M-am simțit de parcă mi s-a ridicat o piatră de pe inimă.
A trecut furtuna, și acum părea… seducătoare.
Înainte părea o panteră feroce, iar acum doar o pisicuță blândă.
Am clipit, iar în acel moment, Mita bidimensională dispăruse, lăsând doar un gol în locul ei.
Hei!
Am strigat iritat.